NU exista „regulamente” ci doar reguli de BUN SIMT ! (zic eu pe blogul meu)
Declaraţia Tiroleză privind cele mai bune practici în sporturile montane
„Extinde-ţi limitele, ridică-ţi spiritul şi ţinteşte spre vârf”
Adoptat de conferinţa Viitorul Sporturilor Montane, Innsbruck, 6-8 septembrie 2002
Traducere Mihai Stănescu & Frank Schobel
În toată lumea, milioane de oameni practică drumeţia montană şi alpinismul.
În numeroase ţări sportul a devenit un factor important al vieţii cotidiene. Aproape nici o altă activitate nu atinge o arie motivaţională atât de largă precum sporturile montane. Acestea oferă oamenilor oportunitatea de a-şi atinge obiectivele personale şi de a urmări o activitate semnificativă pe tot parcursul vieţii. Motivele pentru a practica sporturi montane găseşti de la o sănătate mai bună, de la plăcerea mişcării, de la contactul cu natura şi cu semenii tăi pana la farmecul explorării şi la adrenalina aventurii.
Declaraţia Tiroleză privind cele mai bune practici în sporturile montane adoptată de conferinţa Viitorul Sporturilor Montane la Innsbruck în data de 8 septembrie 2002, cuprinde un set de valori şi principii cu scopul de a oferi sprijin unei practici cât mai bune în sporturile montane.
Acestea nu sunt reguli sau instrucţiuni detaliate, ci mai degrabă:
1. Definesc valorile fundamentale actuale în sporturile montane
2. Conţin principii şi reguli de conduită pentru aceste activităţi
3. Formulează criteriile etice pentru adoptarea deciziilor în situaţii conflictuale
4. Prezintă principiile etice după care publicul poate judeca sporturile montane
5. Prezintă începătorilor valorile şi principiile morale ale sportului pe care aceştia îl practică.
Scopul Declaraţiei Tiroleze este să ajute la valorificarea potenţialului nativ al sporturilor montane pentru recreere şi realizare personală, ca şi pentru promovarea dezvoltării sociale, înţelegere culturală şi conştientizare a problemelor de mediu.
Pentru aceasta, Declaraţia Tiroleză ia în considerare valorile tradiţionale nescrise şi codurile de conduită inerente în sport, dezvoltându-le pentru a îndeplini cerinţele prezentului. Valorile fundamentale pe care se bazează Declaraţia Tiroleză sunt valabile pentru toate persoanele implicate în sporturi montane, oriunde în lume, indiferent ca sunt pasionati de drumeţie, de escalada sportiva sau de căutarea si depasirea limitelor proprii in alpinismul de altitudine.
Chiar dacă unele dintre principiile de conduită sunt relevante numai pentru o mică elită, majoritatea recomandarilor formulate în Declaraţia Tiroleză se adresează întregii comunităţi a practicanţilor de sporturi montane. Prin intermediul sugestiilor prezentate sperăm să sensibilizam în special tinerii, aceştia reprezentând viitorul sporturilor montane.
Declaraţia Tiroleză adreseză practicanţilor sporturilor montane următoarele apeluri: – acceptati riscurile acestor activităti şi asumati-vă responsabilitate – corelaţi-vă scopurile propuse cu nivelul de pregătire şi cu echipamentul necesar disponibil – da-ţi dovada de fair play şi raportaţi cinstit – straduiţi-va sa actionati dupa aceste reguli de conduită şi nu încetaţi niciodată să învăţaţi – fiţi toleranţi, respectuoşi şi ajutaţi-vă reciproc – protejaţi caracterul sălbatic şi natural al munţilor şi al stâncilor – acordaţi sprijin comunităţilor locale şi dezvoltării durabile a acestora.
Declaraţia Tiroleză se bazează pe următoarea ierarhie de valori:
· Demnitate umană – premisa că oamenii s-au născut liberi şi egali în demnitate şi drepturi şi ca trebuie să se trateze unii pe alţii în spirit camaraderesc. O atenţie deosebită trebuie acordată egalităţii drepturilor dintre bărbaţi şi femei.
· Viaţă, libertate şi fericire – ca drepturi inalienabile ale persoanei şi cu o responsabilitate specială în sporturile montane de a proteja drepturile comunităţilor din zona de munte.
· Natură intactă – ca angajament de a proteja valorile ecologice şi caracteristicile naturale ale munţilor şi pereţilor de stâncă din lumea întreagă. Aceasta include protecţia speciilor de floră şi faună ameninţate cu dispariţia, a ecosistemelor şi a peisajului.
· Solidaritate – ca oportunitate prin intermediul practicării sporturilor montane pentru promovarea muncii în echipă, cooperării şi înţelegerii şi pentru depăşirea barierelor de sex, vârstă, naţionalitate, nivel de pregătire, origine etnică şi socială, religie sau credinţă.
· Realizare personală – ca şansă prin intermediul practicării sporturilor montane de a face progrese semnificative spre obiective importante şi de a atinge împlinirea personală.
· Adevăr – ca recunoaştere a faptului că în sporturile montane onestitatea este esenţială pentru evaluarea realizărilor. Dacă arbitrarul înlocuieşte adevărul, evaluarea performanţei alpine devine imposibilă.
· Excelenţă – ca oportunitate prin intermediul practicării sporturilor montane de a lupta pentru obiective niciodată realizate anterior şi de a stabili standarde superioare.
· Aventură – ca recunoaştere a faptului că în sporturile montane un factor esenţial îl constituie managementul riscului prin intermediul judecăţii, nivelului de pregătire şi responsabilităţii personale. Diversitatea sporturilor montane permite oricui să-şi aleagă propria aventură, în care nivelul de pregătire şi pericolele să se afle în echilibru.
Articolele, Principiile şi Normele Declaraţiei Tiroleze
Articolul 1 – Responsabilitatea individuală PRINCIPIU: Drumeţii şi alpiniştii îşi desfăşoară activitatea în situaţii în care există risc de accidente şi în care ajutorul din exterior poate să fie limitat. Conştientizând acest lucru, aceştia îşi desfăşoară activitatea pe propria răspundere şi responsabili fiind de propria siguranţă. Acţiunile indivizilor nu trebuie să pună în primejdie pe cei din jurul lor şi nici mediul inconjurător.
1. Ne alegem obiectivele în concordanţă cu nivelul de pregătire actual al celor din echipă şi în concordanţă cu condiţiile de mediu de pe munte. Retragerea trebuie să fie o opţiune validă.
2. Ne asigurăm că avem pregătirea adecvată pentru atingerea obiectivului, că am planificat ascensiunea sau excursia cu atenţie şi că am îndeplinit preparativele necesare.
3. Ne asigurăm că suntem echipaţi corespunzător pentru fiecare excursie şi că ştim să utilizăm echipamentul pe care îl avem la dispoziţie.
Articolul 2 – Spiritul de echipă PRINCIPIU:
Membrii unei echipe trebuie să fie pregătiţi să facă compromisuri pentru a echilibra interesele şi nivelul de pregătire al tuturor celor din grup.
1. Fiecare membru al echipei trebuie să fie preocupat şi responsabil pentru siguranţa membrilor echipei sale.
2. Nici un membru al echipei nu trebuie lăsat singur dacă există riscuri privind integritatea sa.
Articolul 3 – Comunitatea drumeţilor şi alpiniştilor PRINCIPIU: Datorăm respect egal fiecărei persoane pe care o întâlnim pe munte sau în perete. Chiar în medii izolate şi situaţii de stres, nu trebuie să uităm să-i tratăm pe ceilalţi aşa cum dorim să fim trataţi noi înşine.
1. Facem tot ceea ce putem pentru a nu-i pune pe alţii în pericol şi îi avertizăm asupra pericolelor potenţiale.
2. Ne asigurăm că nimeni nu este discriminat.
3. Ca vizitatori, respectăm regulile locale.
4. Nu stânjenim sau deranjăm pe ceilalţi mai mult decât necesar. Îi lăsăm pe cei mai rapizi ca noi să treacă. Nu ocupăm trasee pe care si alţii aşteaptă să le parcurgă.
5. Rapoartele noastre de tură reflectă chiar şi în detaliu în mod corect realitatea.
Articolul 4 – Vizitarea ţărilor străine PRINCIPIU:
Ca oaspeţi ai unor culturi străine, trebuie să ne purtăm întotdeauna politicos şi rezervat faţă de cei de acolo – gazdele noastre. Vom respecta munţii sfinţi şi alte locuri sacre, căutând să sprijinim localnicii si economia acestora. Înţelegerea culturilor străine este parte a unei experienţe alpine complete.
1. Trataţi întotdeauna pe cei din ţara gazdă cu amabilitate, toleranţă şi respect.
2. Respectaţi strict toate regulamente alpine implementate de ţara gazdă.
3. Este recomandabil ca înainte de începerea călătoriei, pentru a ne îmbunătăţi nivelul de înţelegere a locuitorilor săi şi a mediului acestora, să ne informăm temeinic asupra istoriei, societăţii, structurii politice, artei şi religiei ţării vizitate. În caz de nesiguranţă politică, solicitaţi ajutorul oficialităţilor.
4. Pentru a putea comunica în limba ţării gazdă, este bine să ne insuşim ceva cunoştinţe elementare ale acesteia: formule de întâmpinare, „vă rog” şi „mulţumesc”, zilele săptămânii, timpul, numere, etc. Este întotdeauna uimitor cât de mult poate îmbunătăţi calitatea comunicării această mică investiţie. Prin aceasta contribuim la înţelegere reciprocă între culturi.
5. Niciodată nu respingeţi ocazia de a împărtăşi experienţa alpină localnicilor interesaţi. Acţiuni comune cu alpinişti din ţara gazdă reprezintă cele mai bune ocazii pentru stabilirea unui schimb de experienţă.
6. Evităm cu orice preţ să aducem ofense convingerilor religioase ale gazdelor noastre. De exemplu, în locuri unde este inacceptabil din motive sociale sau religioase de a ne expune pielea, respectăm acest lucru. Chiar dacă anumite forme de expresie ale altor religii ne sunt neînţelese, vom fi intodeauna toleranţi şi ne vom abţine în a emite judecăţi.
7. Oferim tot ajutorul posibil localnicilor care au nevoie de el. Medicul expediţiei este adesea în măsură să ajute in mod decisiv persoane grav bolnave.
8. Pentru a ajuta economic pe cât posibil comunităţile montane din zonele pe care le vizităm, cumpărăm produse locale şi apelăm la servicii locale.
9. Suntem încurajaţi să sprijinim comunităţile montane locale, iniţiind şi susţinând facilităţile care favorizează o dezvoltare durabilă, ca de exemplu cursuri şi servicii educaţionale sau iniţiative economice ecologice.
Articolul 5 – Responsabilităţilor ghizilor montani şi a altor lideri PRINCIPIU:
Ghizii montani profesionişti, alţi lideri şi membrii grupurilor trebuie cu toţii să înţeleagă rolurile fiecăruia şi să respecte libertăţile şi drepturile altor grupuri şi indivizi. Pentru a fi pregătiţi, ghizii, liderii şi membrii grupurilor trebuie să înţeleagă cerinţele, pericolele şi riscurile obiectivului lor, să aibă nivelul de pregătire necesar, experienţă şi echipament adecvat şi să verifice vremea şi celelalte condiţii de mediu.
1. Ghidul sau liderul îşi informează clientul sau grupul despre riscul inerent al unei ascensiuni şi despre nivelul de pericol momentan, implicându-i în procesul de decizie dacă aceştia au o experienţă corespunzătoare.
2. Pentru a asigura o experienţă plăcută şi instructivă, ruta aleasă trebuie să ţină cont de nivelul de pregătire şi experienţa al clientului sau al grupului.
3. Dacă este necesar, ghidul sau liderul atrage atenţia asupra limitelor pregătirii sale şi, dacă este cazul, îşi îndrumă clienţii sau grupul către colegi mai competenţi. Constituie responsabilitatea clienţilor şi membrilor grupurilor să atragă atenţia ghidului dacă ei consideră că un risc sau pericol este prea mare. In acest caz trebuie să insiste pentru o retragere sau pentru luarea in considerare a unei opţiuni alternative.
4. În cazul căţărărilor extreme şi a ascensiunilor la mare altitudine, ghizii şi liderii trebuie să-şi informeze cu atenţie clienţii sau grupurile asupra situatiei pentru a se asigura că toţi sunt pe deplin conştienţi de limitele ajutorului pe care ghizii şi liderii îl pot acorda.
5. Ghizii locali îi informează pe colegii vizitatori despre particularităţile zonei lor şi despre condiţiile actuale de mediu.
Articolul 6 – Urgenţele, accidentele mortale PRINCIPIU:
Pentru a fi pregătiţi pentru urgenţe şi situaţii care implică accidente grave sau moartea, toţi participanţii la sporturi montane trebuie să înţeleagă în mod clar riscurile şi pericolele la care se expun. Ei trebuie sa fie constienti de necesitatea de a avea deprinderi si cunostinte specifice pentru astfel de incidente si ca este necesar să posede şi echipamentele necesare în acest scop. Toţi participanţii trebuie să fie gata să ajute pe alţii în cazul unei urgenţe sau a unui accident. De asemenea ei trebuie să fie pegatiţi să înfrunte consecinţele unei tragedii.
1. Ajutorul acordat cuiva aflat în dificultate are absolută prioritate asupra atingerii obiectivelor pe care ni le-am propus. Salvarea unei vieţi sau reducerea gravităţii leziunilor unei persoane rănite valorează cu mult mai mult decât cea mai dificilă premieră.
2. Într-o situaţie de urgenţă, dacă asistenţa din afară nu este disponibilă şi ne aflăm în situaţia de a da ajutor, trebuie să fim pregătiţi să oferim tot sprijinul posibil persoanelor aflate în dificultate, atât cât este posibil fără a ne pune pe noi înşine în pericol.
3. Unei persoane care este rănită grav sau pe moarte trebuie să i se ofere tot confortul posibil şi ajutor pentru supravieţuire.
4. Într-o zonă îndepărtată, dacă nu este posibilă recuperarea corpului unui decedat, locaţia trebuie documentata cât mai exact cu putinţă, precum şi orice indiciu asupra identiţătii decedatului.
5. Bunurile personale, cum sunt: aparat de fotografiat, jurnal, caiet, fotografii, scrisori şi orice alte efecte personale, trebuie păstrate şi înmânate familiei.
6. În nici un caz nu vor fi publicate fotografii ale decedatului fără consimţământul prealabil al familiei.
Articolul 7 – Acces şi conservare PRINCIPIU:
Credem că libertatea de acces în munţi şi la pereţi într-o manieră responsabilă este un drept fundamental. Trebuie întotdeauna să ne desfăşurăm activităţile cu grijă faţă de mediu şi să ne angajăm activ în protectia naturii. Respectăm restricţiile de acces şi reglementarile încheiate de comun acord între căţărători şi organizaţiile de protecţia mediului sau autorităţi.
1. Respectăm măsurile de protectie a naturii si a mediului inconjurator în zonele de practicarea sporturilor de munte şi milităm printre căţărătorii să acţioneze în consecinţă. Evitând pe cat posibil zgomotul, încercăm să reducem la minim perturbarea faunei.
2. Dacă este posibil, ne apropiem de destinaţie folosind mijoace de transportul în comun sau, pentru a reduce traficul rutier în cazul grupurilor, vom utiliza pe cât posibil cât mai puţine autovehicule.
3. Pentru a evita eroziunea şi a nu deranja fauna, vom folosi în timpul marşului de apropiere şi în timpul coborârii numai potecile existente, în speţa cele marcate în acest sens, iar în lipsa acestora vom alege rută cu impactul ecologic cel mai redus.
4. În timpul perioadelor de împerechere şi cuibărire al speciilor ce vieţuiesc pe stânci, respectăm cu strictete restricţiile sezoniere de acces. Imediat ce luăm la cunoştinţă despre activităţi de împerechere si cuibarire, înştiinţăm pe ceilalţi căţărători şi vom lua toate măsurile ca zona de cuibărit să nu mai fie accesată.
5. În timpul premierelor, suntem atenţi de a nu pune în pericol biotopurile cu specii rare de plante sau animale. În echiparea şi reamenajarea traseelor, trebuie să ne luăm toate precauţiile pentru a minimaliza impactul asupra mediului.
6. Implicaţiile popularizării zonelor de căţărare prin echipari şi reamenajari trebuie luate în considerare cu multă atenţie. Traficul crescut în astfel de zone poate duce în extemis chiar şi la restricţii de acces.
7. Reducem deteriorarea stâncilor folosind tehnicile de protecţie cu impactul cel mai redus.
8. Nu numai că strângem propriile gunoaie şi le ducem înapoi la civilizaţie, dar culegem şi deşeurile lăsate de alţii.
9. În absenţa instalaţiilor sanitare, păstrăm în timpul defecării o distanţă adecvată faţă de case, locuri de campare, izvoare, râuri şi lacuri şi luăm toate măsurile necesare pentru a evita afectarea ecosistemelor, cat si lezarea perceptiei estetice a celorlati prin poluarea olfactiva si vizuala. În zonele foarte frecventate cu un nivel scăzut de activitate biologică, alpiniştii fac efortul de a-şi strânge fecalele.
10. Păstrăm locul de campare curat, evitând pe cât posibil risipa şi depozitând gunoiul în mod corespunzător. Tot echipamentul de alpinism – corzi fixe, corturi şi butelii de oxigen – trebuie îndepărtat de pe munte.
11. Reducem consumul de energie la minim. În special în ţările cu resurse de lemn insuficiente, ne abţinem de la acţiuni care ar putea contribui la reducerea accelerata a fondului forestier. În ţările cu păduri periclitate, trebuie să aducem cu noi combustibil suficient pentru a prepara hrana pentru toţi participanţii la expediţie.
12. Turismul cu elicopterul trebuie redus la minim acolo unde aduce prejudicii naturii sau populaţiilor locale.
13. În cazul unor conflicte in ceea ce priveste accesul la anumite zone, proprietarii de terenuri, autorităţile şi asociaţiile practicantilor sporturilor de munte trebuie să negocieze pentru a găsi soluţii satisfăcătoare pentru toate părţile implicate.
14. Ne implicăm activ în implementarea acestor regulamente negociate, în special prin asigurarea impactului public al acestor reglementari şi angajandu-ne în crearea infrastructurii negociate necesare.
15. Împreună cu asociaţiile practicantilor sporturilor de munte şi cu celelate grupări ecologice ne implicăm la nivel politic activ în protejarea habitaturilor naturale şi a mediului.
Articolul 8 – Stil alpin PRINCIPIU:
Calitatea experienţei şi modul în care rezolvăm o problemă sunt mai importante decât rezolvarea problemei in sine. Depunem toate eforturile pentru a nu lăsa nici o urmă.
1. Dorim să conservăm caracterul original al tuturor rutelor, în special a celor cu semnificaţie istorică. Aceasta înseamnă că alpiniştii să renunte la mărirea numărul protecţiilor fixe din traseele existente. Face excepţie cazul în care există consensul local – inclusiv acceptul premieriştilor – de a modifica numărul protecţiilor prin adăugarea sau reducerea numărului de puncte fixe.
2. Respectăm diversitatea tradiţiilor zonale şi nu vom încerca să ne impunem punctul de vedere asupra altor culturi alpine – şi nici nu vom accepta ca alţii să şi-l impună asupra noastră.
3. Pereţii şi munţii reprezintă pentru aventură o resursă limitată care trebuie împărţită cu practicanţi de sporturi montane cu interese diverse şi cu numeroasele generaţii ce vor urma. Înţelegem că generaţiile viitoare trebuie sa aibe posibilitatea de a-şi găsii şi realiza propriile forme NOI de aventura în cadrul acestor resurse limitate. Încercăm să valorificăm pereţii sau munţii întrun mod prin care să nu se reducă oportunităţile viitorului.
4. Într-o regiune în care protecţia cu ancore este acceptata, pentru a conserva totusi zone destinate căţărării de aventura şi pentru a respecta căţărătorii cu alte interese decat cele majoritare, este de dorit să păstrăm cateva trasee, porţiuni de perete sau pereţi întregi fără ancore. 5. Traseele protejate natural pot fi parcurse de căţărători in condiţii comparabile de siguranţă si cu aceeasi plăcere ca şi traseele echipate. Majoritatea căţărătorilor pot învăţa folosirea mijloacelor mobile de protecţie. Căţărătorii nu trebuie sa fie reticienti la aceasta forma deosebita de percepţie a aventurii şi a naturii, forma care poate fi practicată la un nivel comparativ de siguranţă cu parcurgerea unui traseu echipat cu ancore, conditia fiind insă ca asemenea tehnici de asigurare să fie temeinic însuşite.
6. În caz de conflict de interese de grup, pentru a evita eventuale limitari ale accesului, căţărătorii trebuie să-şi rezolve diferendele prin dialog şi negociere.
7. Presiunile intereselor comerciale nu au voie să influenţeze etica unei persoane sau a unei zone de căţărare.
8. Un stil bun în alpinismul de altitudine presupune renuntarea la utilizarea corzilor fixe, la medicamentele pentru îmbunătăţirea performanţelor cat şi la oxigenul îmbuteliat.
Articolul 9 – Premiere PRINCIPIU:
Prima ascensiune a unui traseu sau vârf este un act de creaţie. O premieră trebuie realizată respectând comunitatea alpină locală şi într-un stil care să corespunda cel puţin nivelului eticii locale, cât şi ţinand cont de nevoile generatiilor viitoare de căţărători.
1. Premierele trebuie să fie compatibile cu mediul şi în concordanţă cu regulamentele locale, cu dorinţele proprietarilor de terenuri şi cu valorile spirituale ale populaţiei locale.
2. Renunţăm la cioplirea sau la adăugarea de prize în pereţi.
3. În regiunile alpine, premierele trebuie realizate exclusiv în cap de coardă, de jos în sus.
4. Ţinând cont pe deplin de tradiţiile locale, este la latitudinea premieristului să stabilească numărul de protecţii fixe din ruta sa (luând în calcul şi sugestiile de la Articolul 8).
5. În zonele din rezervatiile naturale desemnate ca zone de aventură de către administraţiile locale şi de asociaţiile locale ale practicanţilor de sporturi montane, pentru a evita posibilele limitări de acces, folosirea ancorelor trebuie limitată la un minim absolut.
6. In cazul traseelor de artificial gen big wal, folosirea ancorelor şi a altor puncte fixe trebuie redusă la minimul absolut necesar (chiar şi în regrupări folosirea ancorelor trebuie pe cât posibil evitată, acestea putând fi folosite numai dacă nu exista alte posibiliţăti de asigurare).
7. Traseele de aventură trebuiesc lăsate într-o stare cât mai naturală posibilă, bazându-ne oriunde este posibil pe folosirea protecţiilor mobile şi utilizând ancore numai extrem de reţinut, întotdeauna în conformitate cu tradiţia locală.
8. Caracterul independent al traseelor adiacente nu trebuie compromis.
9. Când se raportează o premieră, este importantă relatarea detaliilor cât mai precis posibil. Cinstea şi integritatea alpinistului, până la proba contrarie concludentă, vor prima întodeauna. 10. Munţii înalţi reprezintă o resursă limitată. De aceea facem un apel stringent la alpinişti de a practica intotdeauna cel mai bun stil alpin cu putinţă.
Articolul 10 – Sponsorizări, publicitate şi relaţii publice PRINCIPIU:
Cooperarea dintre sponsori şi sportivi trebuie să fie o relaţie profesionistă care să servească cât mai bine binelui în sporturile montane. Este, sub toate aspectele, responsabilitatea comunităţii practicanţilor de sporturi montane de a clarifica şi a informa asupra obiectului activităţilor ei atât publicul larg cât şi media într-o manieră cât mai activă.
1. Înţelegerea mutuală dintre sponsor şi sportiv este în definirea obiectivelor comune necesară. Pentru a maximiza avantajele ambelor parti, este necesară, atat pentru sportivi cat si pentru sponsori, o precizare exactă a compeţenţelor si a obligaţiilor ambelor părţi.
2. Pentru a-şi menţine şi îmbunătăţi nivelul de performanţă, căţărătorii sunt dependenţi de o colaborare continuă cu sponsorii. Din acest motiv este important ca sponsorii să-şi susţina partenerii chiar şi după o serie de eşecuri. În nici o circumstanţa sponsorul nu trebuie să-l preseze pe căţărător pentru realizarea unei performanţe anume.
3. Pentru a stabili o prezenţă permanentă în toată media, trebuie organizate şi menţinute canale eficiente de comunicare.
4. Căţărătorii trebuie să acorde o atenţie maximă informării realiste asupra activiţătilor lor. O relatare exactă sporeşte nu numai credibilitatea căţărătorului, dar şi reputaţia publică a sportului pe care îl practică.
5. Vis a vis de sponsor şi de mass media, este de datoria sportivului să se implice pentru o etică şi un stil bun, cât şi pentru responsabilitea socială şi ecologică ce decurge din Declaraţia Tiroleză. Pluralismul sporturilor montane Sporturile de munte moderne cuprind un spectru larg de activităţi, mergând de la drumeţie şi bouldering până la escaladă si turism de altitudine, cât si forme de practicare ale alpinismului cum ar fi cele în zonele alpine sau cele de extremă altitudine în zone cum ar Anzii sau Himallaia.
Articolul 11. – Diverse forme de „montaniarism”
1. Desi liniile de demarcaţie dintre diversele forme de practicare ale sporturilor montane nu sunt de fel rigide, următoarea clasificare prezintă formele reprezenatative de practicare Hiking (~drumeţie) şi trekking
Drumeţia la cabane montane, parcurgând şei şi vârfuri, este cea mai răspândită formă de activitate montană. O drumeţie de mai multe zile în munţi şi alte zone sălbatice, în special în afara potecilor, este adesea categorisită ca „trekking”. Drumeţia se transformă într-o formă de activitate montană mai complexa din punct de vedere tehnic atunci când mâinile trebuie folosite pentru înaintare.
2. Ascensiuni pe via ferrata Traseele aflate pe teren stâncos abrupt, echipate cu cabluri de oţel şi trepte de fier devin din ce în ce mai populare. O infrastructura elaborata permite progresia şi asigurarea prin intermediul unor carabiniere şi dispozitive speciale.
3. Alpinism clasic . Un alpinist din această categorie va parcurge trasee de până la gradul 3 UIAA, va traversa gheţari si urca varfuri urcand pante de până la 50 grade cu zăpadă şi gheaţă. Obiectivele tipice ale acestei categorii de alpinism sunt traseele normale spre vârfuri din zonele alpine de mare şi foarte mare altitudine.
4. Ski alpinism. Adepţii acestei forme clasice de alpinism folosesc schiurile de tura sau telemark pentru a face drumetii in mediul hivernal, a urca varfuri sau pentru a traversa regiuni întregi. Datorită complexităţii pregătirii necesare, această disciplină este una printre cele mai pretenţioase şi periculoase forme de alpinism.
Spectrul formelor de catarare din alpinism
Catalogarea diferitelor forme de căţărare prezentată de Lito Tejada – Flores s-a dovedit utilă în descrierea multitudinii şi a diversităţii subspeciilor specialiazate care sunt practicate la acesta oră. Pentru fiecare subspecie a acestor forme de practicare ale căţărarii sunt definite de un set informal, dar precis de reguli, formulate de aşa natură încât să facă sarcina jocului dificilă – şi astfel interesantă.
Cu cât este mai mare pericolul ce decurge din expunerea în mediului natural, cu atât sunt mai lejere restricţiile cu privire la utilizarea echipamentului tehnic. Cu cât sunt mai reduse pericolele obiective, cu atât mai stricte devin „regulile”.
1. Bouldering În bouldering se parcurg porţiuni dificile de stâncă aflate la mică înălţime, în mod normal fără coardă. Echipamentul permis se reduce la espadrile de căţărat, un săculeţ cu carbonat de magneziu – şi mai nou – o saltea pentru a reduce efectele căderilor (crash pad). Bouldering-ul se practică pe bolovani sau stânci naturale ca şi pe structuri artificiale.
2. Escaladă pe structuri artificiale. În prezent majoritatea căţărătorilor folosesc pentru antrenament pereţi artificiali într-o sală de sport sau în aer liber. Un număr tot mai mare de căţărători activează exclusiv pe pereţi artificiali. Există de asemenea forme noi cum ar fi escalada terapeutică sau escalada ca artă – de exemplu dans sau balet.
3. Escaladă sportiva – scoli de escaladă. Prin scoli de escaldă se inteleg zone cu trasee majoritar echipate având între una şi trei lungimi de coardă din care o retragere nu prezinta probleme. Datorită scurtimii lor şi a absenţei aproape totale a pericolelor obiective, în ultimii douăzeci de ani etica cătărării libere a câştigat acceptanţă internaţională pentru acest gen de activitate. Aceasta înseamnă că un traseu este considerat ca realizat numai dacă traseul a fost parcurs in căţărere liberă, adică folosind în timpul ascensiunii coarda si mijloacele fixe din traseu numai pentru asigurare si nu pentru progresie sau odihnă.
4. Escaladă de anduranta. Dacă un traseu este mai lung de trei sau patru lungimi de coardă, acesta este considerat traseu de anduranţă.
5. Escaladă tip bigwall / artificială. În aceasta forma de practicare dezvoltată la origine în Yosemite Valley, practicanţii escaladează pereţi ce nu pot fi abordaţi în căţărare liberă, folosind un instrumentar special conceput pentru astfel de ascensiuni. Pentru a reduce la minim urmele realizării ascensiunii, se evită pe cat posibil folosirea ancorelor şi a celorlalte mijloace fixe pentru înaintare si protecţie.
6. Catararea alpina – Alpinism. În mediul alpin, alpinistii sunt expusi tuturor pericolelor obiective ce decurg din prezenta lor în acest mediu.Repetarea de trasee clasice in zone alpine cere echipei un bagaj ridicat de cunostinte şi aptitudini, cum ar fi de ex. plasarea protectiilor. Deoarece de multe ori supravieţuirea depinde nu numai de abilitatea de a rezolva problemele tehnice ale unui traseu într-o manieră sigură ci şi de viteza unei echipe, în mod obişnuit este permisa folosirea pitoanelor şi a mijloacelor mobile şi pentru progresie. Totuşi, începând cu sfârsitul anilor 60, principiile căţărării libere au fost adoptate tot mai mult si în traseele alpine. Daca la inceputul acestei epoci accentul s-a pus pe parcurgerea in căţărare liberă a traseelor parcurse în mod curent până atunci folsind mijloace artificiale, nu a durat mult până ce au inceput sa fie deschise rute în concordanţă cu noile regulile mai stricte. Astfel au fost deschise atât trasee de aventură extrem de temerare cât şi trasee de escaladă sportivă foarte dificile.
7. Un aspect important al alpinismului este catararea în gheaţă. Aceasta cuprinde atât ascensiuni pe flancuri clasice de gheaţă cât si ascensiuni tehnice extrem de dificile. O forma de căţărare în gheaţă care a devenit populara în ultima vreme presupune ascensiuni pe cascade îngheţate, stalactite de gheaţă şi stâncă acoperită cu gheaţă.
8. Traseele moderne mixte de stâncă şi gheaţă implică uneori mişcări deosebit de dificile pe stâncă utilizand colţari şi ustensile de gheaţă. Jocul se desfăşoară după regulile căţărării libere. Traseele de gheaţă şi cele mixte pot cuprinde rute de o lungime de coardă cât si acţiuni îndrăzneţe în cele mai înalte zone care pot dura câteva săptămâni.
Căţărare de aventură versus căţărare sportivă
În cadrul escaladei alpine şi a celei de faleza, terminologia modernă face diferenţirea între stilul de aventură şi respectiv stilul de căţărare sportivă.
1. Stilul de aventura sau căţărarea „tradiţională” (trad climbing), are următoarele trăsături:
· Performanţa este evaluată în funcţie de rezistenţă la stres psihic necesară ascensiunii unui traseu.
· Căţărătorul este responsabil pentru plasarea protecţiilor sau trebuie să se descurce fără.
· Greşelile comise de capul de coardă pot avea consecinţe extrem de grave.
2. Căţărarea sportivă se caracterizează prin următoarele:
· Performanţa este evaluată după gradul de dificultate.
· Elementul kinestetic este predominant.
· Ancorele asigură o protecţie în general perfectă.
· Dacă tehnicile moderne de asigurare sunt corect utilizate, căderile capului de coardă de obicei nu au urmări grave.
Stilurile de căţărat de aventură şi sportiv pot fi aplicate atat falezelor cat şi traseelor alpine. Între versiunile pure ale căţărării de aventură şi a celui sportive există o multitudine de forme hibride. Diferitele forme de practicare ale sporturilor montane corespund, ca şi diferitele „filozofii” de asigurare în trasee, necesitatilor diferite ale căţărătorilor.
Bogăţia de forme în sporturile montane asigură satisfacţie şi împlinire de sine unui număr mare de practicanti – un fapt pe care îl considerăm binevenit. Atât adepţii abordării în stil sportiv cât şi cei ai filozofiei de aventură au dreptul de a căţăra în concordanţă cu interesele şi abilităţile lor.
Scopul nostru terbuie sa fie conservarea pluralismul stilurilor de căţărare, lăsând fiecărei discipline aria ei de desfăsurare.
Alpinism de mare altitudine.
Această disciplină montană aplică regulile alpinismului în zone de mare altitudine vârfurilor de şase, şapte şi opt mii de metri, multă vreme rezervate expediţiilor clasice. În alpinismul de altitudine corzile fixe, ajutorul din surse externe sau instalarea unui lanţ de tabere, ca şi oxigenul îmbuteliat sunt respinse.
Expediţiile au dezvoltat două forme ale acestei activităţi: prima variantă are funcţia de a permite unui număr cât mai mare de membri ale expediţiilor de a atinge pe rute clasice vârfuri renumite în zonele de mare altitudine. Ei optimizează probabilitatea reuşitei prin apelarea fără restricţii la porteri, corzi fixe şi oxigen artificial.
Prin contrast, forma extremă de expediţie se străduieşte sa impingă limitele posibilului şi a dificultăţilor tehnice. In acest sens este folosit tot spectrul de echipamente moderne (cu excepţia oxigenului îmbuteliat): corzi fixe, tabere intermediare şi depozite de echipament.
